Maria mea. 4 ani

A fost odată ca niciodată.

Am tot spus povești aici. Să păstrăm tonul de basm, pentru că vă voi vorbi, mai jos, despre lucruri-întâmplări-miracole.
Azi fetița mea cea mare împlinește 4 ani.
Vreau să-i mulțumesc, pentru tot ce înseamnă ea pentru mine, pentru noi, măcar un pic, prin această poveste-postare.

A fost, era, odată, o fată, care visa, neîncrezătoare, la ziua în care va fi mamă, și se va oglindi, cu dragoste, în propria ei reflecție dinspre niște ochi maaaari și negri, pe-un chip de fetiță, teribil de zglobie și vorbăreață. Iar fetița vă răspunde la chemarea dulce, maternă, cântată: “Mariaaaaa ...!”. Pentru că, da, numele fusese ales cu grijă, dinainte.

Așa aș fi putut începe povestea, acum 10, acum 8, acum 6, chiar și acum 5 ani.

2005 a fost anul în care basmul-vis a alunecat, pe nesimțite, dar, incredibil, cu pași repezi și hotărâți, către realitate, iar în decembrie al acelui an, pe 15, așa cum sufletul meu și-a dorit, fără să rostească în vorbe, scânteia-frântură de vis a izbucnit, un pic în forță, în viață frumoasă și veselă – Maria mea, Maria noastră.

Primul meu copil - Maria a fost prima mea mântuire, prima mea lecție adevărată despre lume și oameni.
Am învățat, alături de ea, în întâiul ei an alături de noi, mai mult decât crezusem că-s în stare să pricep vreodată, mai mult decât înțelesesem în cei aproape 30 de ani de dinaintea apariției ei.
Maria m-a învățat să uit de mine, iubindu-mă în ea și-n tatăl ei, căutându-mă în afara mea și dăruindu-mi fericirea altfel decât mi-aș fi imaginat, o fericire pe cât de clară, pe atât de intangibilă măsurilor materiale.

Dacă e să rezum la câteva clipe din cele mai mari și mai pline 2005-ul nostru, al meu, m-aș opri la primele noastre zile împreună cu Maria.
Îi spuneam “Alienașul”, pentru că în ochii ei, da, mari, adânci, negri-tuci, descopereai alte universuri și alte lumi, așa de altfel cum nu puteai cuprinde cu vorbele.
Avea mâinile mici, slăbuțe, cu pielea încrețită și degețelele fragile în formă de stea. Nu m-am îndoit de miracole văzând cum pe sânul meu răsărea, adesea, lumina unei steluțe calde și, coborând privirea, astronautul din mine, călător cu mintea prin imaginația poveștilor științifico-fantastice timp de ani și ani de zile, găsea abia acum destinația, gara, casa mult căutată.

N-am știut că un copil poate fi așa de generos. Cu zâmbetele, cu dragostea, cu bucuria. Dar și cu restul.
Maria a fost de la bun început un bebe care a întins, fără ezitare, jucăria și bucățica de mâncare celui din fața sa. Și s-a luminat când a descoperit ce frumusețe ascunde dăruirea.
Maria a simțit, mereu, când tristețea sau supărarea dau târcoale cuiva drag sau apropiat. Și și-a înfipt privirea strălucitoare și adâncă în privirea celui care a avut nevoie, a mângâiat cu sufletul, a alinat.
Maria nu s-a supărat cu adevarat niciodată pe noi și ne-a iertat, de fiecare dată, repede și cu înțelegere.
Maria a știut când suntem prea obosiți sau prea nervoși, s-a oferit să ajute cu vreun nimic domestic sau a făcut o declarație duioasă de iubire. Ori, de când a prins a vorbi fluent, ne-a spus, empatică, că știe, că “o să treacă”.

Maria a devenit a doua mămică pentru surorile ei mai mici, când ele au apărut în viața noastră.
A știut, înaintea mea câteodată, când le e foame, sete, s-au plictisit, vor o anume jucărie sau doar companie.
Maria este traducătorul de limbaj stâlcit bebelușesc al Annei.
Maria este cea care le învață, pe ea și pe Catrina, rostul lucrurilor pe lume, cum și unde și ce.
Maria a devenit o domnișoară grațioasă, are tolba plină de subiecte de conversație serioase, metafizice pe alocuri, doar e la vârsta la care află sensurile vieții cu cea mai mare curiozitate. Dar n-a uitat să fie copil mic și bebeluș, atunci când vrea să găsească un teritoriu comun cu cele mici. Ea este cea care întotdeauna se adaptează la nivelul interlocutorului. Zâmbește și parcă îți face o reverență imaginară, fluturând din gene – “ok”, ar spune, “hai să vorbim în termenii tăi, despre ceea ce-ți face ȚIE plăcere”.

Maria are răbdare inimaginabilă cu noi, deși, de felul ei, n-are astâmpăr.
Maria e un social butterfly, care înflorește când în jurul ei sunt fețe fericite și zâmbete, care trăiește pentru a dansa, baletul fluturilor delicați, dăruind bucuria.

Maria e tristă când vorbește despre bătrânețe și urâțenie și răutate. Pe Maria o doare durerea altuia. Și nu e numai atunci când mami, sau tati, sau una dintre surorile mai mici au o suferință anume. Maria se duce la un copil străin în parc care plânge și încearcă să-l împace. Maria renunță la brățărica magică (obținută cu prețul unei rugăminți calde, zbatere mătăsoasă din gene și zâmbet sfios, de la un adolescent, necunoscut, pe stradă) în favoarea prietenului ei, care e supărat că n-a primit și el una.

Maria e bulversată de nedreptate și, vai mie, are tendința naturală de a apăra pe cei slabi (iubitul ei de la kindy este cel mai pricăjit băiețel, ochelarist, singurul, pe deasupra și cel nu-prea-băgat-în-seamă-de-alți-băieței!) și a media conflictele.
Ești sad? Maria îți va dărui un pupic, un hug, o mângăiere, “to make you feel better”!
Sunt convinsă că va profesa pentru oameni, spre oameni, când va fi mare, nu o văd făcând altceva decât ceea ce inima îi cere – să ajute pe alții, să aline, să înveselească, să însuflețească.

Pe Maria mi-a dăruit-o Dumnezeu ca să mă vindece, a fost ca un pansament peste răni vii.
Legătura dintre noi este aparte, specială, dincolo de vorbe sau gesturi. Maria mi-a vorbit în gând, din burtică, atunci când am avut nevoie s-o aud. M-a alinat atunci, din miezul rostului ei pe lume – Maria mea va fi o alinătoare de suflete.

În Maria o regăsesc pe bunica maternă, cea pe care n-am cunoscut-o niciodată, doar chipul i-l știu din poze îngălbenite de vreme, fața albă cu ochii negri și strălucitori. În Maria îmi regăsesc bărbatul, tatăl ei drag și iubit, îi recunosc zâmbetul ghiduș, umorul zglobiu și tandru, scânteierile privirii.
Pe Maria am visat-o când era la mine în burtică, iar eu mi-o imaginam, zilnic, creață, brunetă ... și poate cu ochii verzi, ca ai mamei mele ... am visat-o copilă de vreo 7-8 ani, mă plimbam cu ea de mână pe strada principală din orașul meu natal, de pe malul Dunării, și-i povesteam despre anii mei acolo. Era exact așa cum e acum – cu părul neted, castaniu lucios, îl avea lung și drept, până la umeri, zâmbea cu înțelegere, așa cum zâmbește de pe-acum, vorbeam cu ea ca și cu un om mare, și-avea o bentiță albă, cuminte, pe cap. M-am trezit din vis mirată și poate neîncrezătoare – chiar așa va fi fata mea? Acum, după 4 ani și-un pic de la acel vis știu că sub (ori poate in)conștientul meu nu s-a înșelat, Maria nu va fi altfel decât așa cum am visat-o.

Pe mine Maria m-a învățat iubirea.
Pe mine Maria m-a învățat dăruirea necondiționată.
Pe mine Maria m-a învățat să am răbdare, pentru că tot ce e rău trece, repede, căci sunt iubită și cei dragi sunt lângă mine.

Maria este întâia mea minune divină, pentru care n-am să pot fi vreodată suficient de recunoscătoare.

LA MULȚI ANI, DRAGOSTEA NOASTRĂ DULCE, îți mulțumim pentru 4 ani miraculoși și sperăm să ne mai aștepte muuuuuuuulți, minunați, alții, și mai frumoși, privindu-te cum crești, cum te-nalți, cu încredere, cu surâs, cu fericire, până vei atinge cu vârfurile fine ale degetelor norii albi și moi, să faci loc de soare, ori să storci ușor ploaie udă, așteptată, după nevoie, ca o zână mică știutoare de vrăji bune ce ești!!



(Maria va primi azi un set-costum de fairy, de Tinkerbell, favorita ei, povești cu zâne și o zână mică din sticlă, pentru grădină, cu luminițe magice ce trebuiesc așezate potrivit de mânuțe de copil.)

Proba de gimnastică: târârea, târârea înapoi și târârea prin săritură

Deci avem trei stiluri acum: comando-crawling, ca racul, înapoi și înaintarea prin săritură!! :)

Ultima brevetată de Catrina, cel puțin în familie.



Un îngeraș dormind:

A muri puțin sau a muri mai mult - continuarea

Partea a II-a. Venirea: “Iarba verde de acasă”

Nu poți pleca în neant. Mă rog, poți, dar e clar că nu ajungi nicăieri ... (phiuu, ce profundă filozofie! - :D).
Australia a fost o întâmplare pentru mine. O așezare stelară prielnică. Karma, îi spun unii. Destin, alții. Inițial era vorba de Noua Zeelandă și o fermă de oi ... apoi fanteziile s-au cristalizat într-o realitate care a devenit destul de greu de atins, downunder-ul egal cu Fata Morgana. :)

Tot efortul depus în a convinge autoritățile (liberale, foarte stricte) australiene că merită să investească în mine (și partenerul meu de atunci) a fost alimentat, în acei ani, de nopți albe petrecute pe internet, documentându-mă, hrănindu-mă cu informații despre această țară. Cred că tot ce era accesibil online despre Australia în acea perioadă (și nu era mare lucru, mai ales din perspectiva unui emigrant) a ajuns în fața ochilor mei. Defect profesional, ce să-i faci ... :).

M-am pregătit între timp, moral, pentru ce e mai rău – să fac cleaning, muncă în fabrică, s-o iau de la zero barat (mare brânză n-aveam nici în țară acumulat, material vorbind). Să nu am prieteni, ajutor, sprijin. Să-mi fie, la început, chiar mai greu decât în propria țară. Să mă simt străină, să-i găsesc reci pe localnici, să nu înțeleg slangul cum trebuie și să nu fiu în stare să mă exprim coerent (cu toate că vorbeam o engleză bunicică).
Undeva adânc în mine însă aveam emoții bune, știam că va fi bine, că sunt pe drumul cel bun.

Confirmarea mi-a venit la nici două săptămâni după sosire.
Stăteam la niște prieteni, care emigraseră cu doi ani înainte și ei, stăteam temporar (și nu prea comfortabil), ei aveau un bebe mic, bunica și ea pe-acolo, casa era neîncăpătoare pentru atâtea suflete, atmosfera un pic încărcată.
Eu eram însă plină de energii pozitive, eram dornică de construcție, de așezat temelii. Aveam spor în tot ce întreprindeam și prin urmare eram mereu în mișcare, în continuu elan rezolvator de hărțogăreli inerente intrării în noua societate.

Și m-am trezit, într-o dimineață, cu treburile mele administrativ colindătoare, într-un parc de cartier, un parc obișnuit, cu iarbă verde și băncuțe colorate, cu eucalipți foșnitori și palmieri exotici, ținând companie unor – blocaj total! – clădiri din cărămidă roșie, în stilul arhitectonic clasic victorian, decupate perfect din visele mele recurente despre niște locuri, anumite locuri. Da, un deja-vu, obișnuiam să visez aceste clădiri, încă din copilărie, la intervale de ani de zile între vise, clădirile mereu aceleași, doar că erau alte anotimpuri, alți pietoni pe trotuar, eu în alt scop pe-acolo. Nici n-aș fi putut concepe că ele au o existență reală, însă atunci, la vederea lor în “carne și oase”, cărămidă dezbrăcată de vreo împodobeală, la miez roșiatic-vișiniu, nu puteam exclama nici măcar că sunt de-o asemănare izbitoare, pentru că erau pur și simplu identice, ACELEAȘI.
Am avut atunci un moment de șoc, am stat mult timp pe o bancă și le-am privit, le-am măsurat, le-am netezit muchiile, le-am mângâiat cu ochii acoperișurile lucioase de soare. O bibliotecă publică, primăria locală, alte câteva oficii de suburbie melbourneză. Nimic spectaculos, de altfel.

Mi-am dat seama, cu toată ființa mea, că am ajuns unde trebuie, că am ajuns acasă.

Sentimentul mi se insinuase un piculeț încă din vamă, când operatorul replicase, la răspunsul că, da, am venit pentru o stabilire definitivă în Australia, cum că am găsit cel mai bun loc de pe pământ to raise a family, apoi tresărisem la prima gură de aer respirată, cu aromă plăcut mentolată, de apă sărată și citrice și un je’n’sais’quoi (pe care acum îl identific cu flora locală). Mă înduioșaseră macii roșii dintr-o grădiniță, curțile fără garduri, liniștea domestică, pomii înfloriți vesel pe străzi aglomerate.

Am avut noroc.
Doamne Doamne m-a trimis unde trebuia să ajung.
Iar eu am fost deschisă la noua mea viață, am lăsat prejudecățile înapoi, în spate, și-am pășit cu încredere și speranță către poarta din fața mea.

Am găsit repede job, nu unul grozav, dar nici muncă de jos n-a fost. Am lucrat de la bun început într-un office, am făcut de la început muncă intelectuală. Pe parcurs am reușit și mai bine, am fost apreciată, am fost promovată, chiar și cu burta la gură, chiar și emigrantă, chiar și necunoscătoare a slangului și tradițiilor locale.
Pentru că am fost pregătită pentru mult mai rău, tot ce a venit bine a fost apreciat ca atare. Și am avut astfel ocazia să învăț că vanitățile noastre de cei mai buni profesioniști în-orice-domeniu-cu-putință sunt goale, seci, neproductive, alimentări nejustificate ale unui ego național exacerbat.

N-am avut o singură secundă în toți acești ani în care să mă fi simțit de-afară, outsider, diferită. E o țară în care 60% din populație e născută în altă parte. E o societate ușor socialistă, în care clasa medie e majoritară și face regulile, în principiu egalitariste, dar democratice și drepte.
Oamenii mi s-au dezvăluit calzi, prietenoși, săritori, simpatici. Simpli, da, ori poate mai bine spus necomplicați. Nu genul care să stea cu ochiul pe vizor la ce face vecinul (iar asta uneori cei care vor neapărat să se plângă o numesc răceală).
Mie mi s-a potrivit mai bine această păstrare a rufelor în familie, anglo-saxonă, decât latinescul băgat în seamă neîntrebat.
I-am găsit așa cum citisem despre ei – cu dragoste de mâncare gustoasă, vinuri bune, sport și natură, veseli, arși de soare, cu umor, nesofisticați europenește (încă se uită la Bătrâna și Culturala, cum îmi place mie să-i spun, cu oareșce sfială, ca niște pui de țărani cu ochii mirați la luminile orașului – eu însă sunt convinsă că raportul ar trebuie inversat, mai multe motive de admirație sunt pentru țara de downunder).
Australia este o țară modernă, vibrantă, colorată, dar în același timp conservatoare, familistă, tradiționalistă. Nu e ca Europa, am spus, dar nu este nici o mică Americă. Australia înseamnă siguranță, lipsa agresivității, criminalitate aproape inexistentă, înseamnă respect, înseamnă decență.
Nu e perfectă, nici o țară pe lume nu poate fi perfectă, omenește vorbind, dar se apropie de perfecțiune, zic eu, care nu mai sunt demult obiectivă :)).
Meritul ei cel mai mare este că reușește să transmită această esență tuturor noilor veniți, care chiar nu au de ce să nu aleagă s-o păstreze, îmbogățind-o doar cu sensuri și valori aduse de pe pământurile de unde au plecat ei.
Australia e Australia, o frumoasă ALTFEL.

Clima meridională melbourneză pe mine m-a uns la suflet, la fel și peisajele acestei țări (Doamne iartă-mă, dar câtă limitare stă în noi când ne lăudăm frumusețile patriei drept CELE MAI!!!).
Le-am absorbit în mine, le-am respirat, le-am infuzat în sânge, m-am lăsat dusă de mână pentru a cunoaște, a descoperi, a înțelege.
Tot ce a venit spre mine a fost acceptat și, Slava Domnului, la o numărătoare de plusuri și minusuri cele din urmă mi-au ieșit la socoteală mici și nesemnificative. MIE.

Venirea mea aici a fost dezmeticeala nu doar de la o răscruce profesională, ori socială.
A avut un sens profund și important în plan personal. A fost momentul deciziilor și hotărârilor, asumării mersului înainte și renunțării la bagajele care riscau să mă cocoșeze sufletește pe vecie.
A însemnat șansa de a-mi cunoaște bărbatul vieții mele, jumătatea mea, care mi-este jumătate tocmai pentru că locurile și societatea l-au format și croit într-o bucățică de puzzle lângă care să mă pot așeza, colțul potrivit la colțul potrivit, pentru întregimea armonioasă a unei familii create cu dragoste mai presus de orice.
Dacă Dumnezeu nu mi-ar fi îndemnat pașii încoace, nu l-aș fi găsit pe el, n-ar fi fost nici Maria, nici Anna și nici Catrina.
Ce pot spune mai mult de-atât? Că a fost menit să vin aici?

Copii în România n-am avut curajul să fac, când mi se spune ce eroină sunt eu, că am trei, așa mici, nu mă pot gândi decât la mamele românce, la ce obstacole și ce sacrificii au de îndurat pentru a-și crește pruncii într-o așa de vulnerabilă normalitate. Respectul și admirația mea pentru munca lor sunt imense.

La mine deci procesul emigrării a fost mai mult decât o supărare pe țara natală, pe oamenii ei, ori pe sistem. A fost ceva care se cerea făcut aproape subconștient, era un loc care mă chema, un om care mă aștepta.

Sunt convinsă că fiecare dintre noi are un loc al său sub soare, care îl cheamă și-l cere. Totul e să ai urechile făcute pâlnie, să auzi chemarea.
Poate fi mai aproape, chiar sub picioarele tale, să te potrivești acolo în cel mai fin detaliu, ori să trebuiască să te șlefuiești, să te netezești pe la asperități, până când te amesteci cu esența pământului de sub tine.
Poate fi mai departe, la capătul lumii pe care o cunoști, ca în cazul meu, poate e nevoie de o transfuzie de sânge proaspăt în tine, de curaj, de asumarea renunțării, de responsabilitatea pasului înainte, când un hău ți se poate căsca potențial în față după numai câțiva metri de mers.
Indiferent cum, cu toții pierdem ceva și câștigăm ceva ca să locuim acolo unde ne este scris.

Eu am pierdut destule. Poate că am murit puțin.
Am murit puțin când mi-a murit mama și distanța geografică m-a împiedicat să fiu acolo pe ultimul ei drum de pe lumea noastră.
Am murit puțin când, încet încet, prietenii pe care le credeam indestructibile s-au topit în vântul zecilor de mii de kilometri, ori au fost sfâșiate în dinții deciziilor de drum opuse.

Am murit mai mult când, după doar câțiva ani departe, mi-am dat seama că încep să uit românește. Că îmi mor cuvintele în mine, vocabularul pretențios mai întâi, apoi și cel curent, sub presiunea localelor. Ei, da, offf, Răducioiu nu e un mit, chiar se întâmplă, creierul omenesc e limitat, din nefericire, iar pentru a păstra lexicul intact e nevoie de contact intens, periodic, pe suprafețe întinse din câmpul său, inevitabil în bătălia asta vor fi și pierderi. Unele sunt recuperabile, cred că după o vreme se mai așează cuvintele pe scaune, scapă de îmbulzeala inițială, mai un englez politicos îi face loc românului, mai un român se împinge în alt român, că doar se au ca frații, este spațiu chiar și pentru un pic de francezi, italieni, spanioli, timp să le dai, că se îngăduie cu toții. Exact pe principiile multiculturale australiene. :)

N-am murit, încă, de dor. Chiar de-mi este, dor. De felul meu sunt stoică. Am plecat de-acasă la 18 ani, în marea Capitală. Sunt întărită. Sunt pățită.
Apoi, mi-am adus bucățele mele de Românie, fără de care nu puteam trăi, pe lângă mine.
Unele, prețioase, sunteți voi, cititorii și cititoarele mele, vă sunt recunoscătoare pentru asta, blogul meu este o bucățică de Românie, ca și blogurile pe care le citesc. Dar nu e o bucățică de Românie exilată, ci una transplantată! Cu succes.
Îmi cresc copiii pe românește, le învăț limba, le povestesc despre țara de unde mami și tati au venit, și unde trăiesc rudele, familia mare.
Am costume populare de pe vremea stră-stră-bunicii pe care intenționez să le pun în cuferele de zestre ale fetelor.
Am străchini și ulcele din lut de Horezu.
Am amintiri din copilăria la țară, profund românești, fără iz de patriotism de paradă, autentice, care vor supraviețui și după moartea mea, pentru că o să am grijă să le pun pe hârtie, să le respir către inimile copiilor mei, care vor ști din ce plămădeală au fost create.

Apreciez așadar și iubesc originea mea. De unde mă trag este o parte esențială din cine sunt.
Dar nu doar că nu am murit de tot, nici măcar mult, plecând, ci, dimpotrivă, am înviat, am renăscut, în solul în care m-am transplantat. Iubirea mea față de Australia este atât de mare, de recunoscătoare, de plină, încât știu că de aici n-am să plec vreodată. Ca și soțul meu, acum, aici, suntem ACASĂ.
Căsuța noastră e din cărămidă roșie, ca pământul ăsta, să știți, cărămidă netencuită, aspră, caldă la soare. Dacă te uiți cu atenție vezi și marea în nisipul fin care lucește pe ici pe colo în ea.

Am înviat un pic când am descoperit că lucruri pe care le credeam exclusiv mioritice sunt, de fapt, universale, își găsesc rostul și potriveala de minune și aici. Leușteanul, mititeii, telemeaua de exemplu – n-au fost inventate de noi, culmea, da! :D
Am înviat cunoscând oameni noi, oameni diferiți, am înviat și m-am îmbogățit nespus îmbrățișând o cultură diferită, puternică, cu sevă, chiar dacă modestă în declarații.
Am înviat complet în societatea în care zâmbetele sunt naturale și gratuite și la tot pasul.
Țara asta pe mine m-a învățat, maternitatea desfășurată în ea, că gesturile mici și simple sunt mai eficace decât o armată de revoluționari (fie ei și ziariști, fie ei și bine intenționați :D). Australia a fost pentru mine lecția dezbărării de vanități, de orgoliul măreției existenței – am înțeles, în sfârșit, că pentru a aduce o contribuție cu adevărat pozitivă la societate cel mai important este ca tu, ca individ, să rămâi, să crești în om curat, bun și frumos, pentru ca, la rândul tău, să ajuți la creșterea și formarea de oameni curați, buni și frumoși.

Eu sunt o Pasăre Phoenix, emigrarea a fost focul în care am ars pentru a putea să mă curăț și s-o iau de la capăt. Aș fi murit dac-aș fi rămas. Emigrarea mea a fost supraviețuirea mea ca om romantic, idealist, bun, cinstit și ... sper eu, frumos.

A muri puțin sau a muri mai mult

Acesta este un post despre emigrarea mea. O piesă în două acte – Plecarea și Venirea.

Nu am scris nimic despre subiectul ăsta până acum, mi-a fost greu să-mi dau seama de unde și-n ce fel să cuprind esența, așa cum mi-aș dori.
Deși e ceva care vizibil mie îmi definește prezența virtuală (alina downunder), din motive evidente, emigrarea este, până la urmă, o chestiune extrem de complexă, controversată și subiectivă, nu-i ușor de expus poziția personală în așa fel încât să nu stârnești furtuni, dezaprobări, false interpretări.
Iar eu nu asta îmi doresc. Sper, așadar, să reușesc să redau o poveste, nu un sâmbure de polemică.

Sunt oameni care pleacă cu gândul de a se întoarce. Sunt alții care fug, fără a mai privi în urmă.
Sunt oameni care prind ușor noi rădăcini, sunt alții care trăiesc tot restul vieții cu gândul la acasă.
Sunt oameni care merg în vizite în fiecare an și se simt împăcați așa. Sunt alții care își vizitează rar originile (sau chiar deloc) și nu au nici o mustrare ori regret din pricina asta.
Sunt oameni care emigrează pentru un job mai bun, o casă mai nu știu cum, o mașină mai grozavă, vilă-piscină-limuzină șamd. Sunt oameni care emigrează pentru un loc mai bun sufletului lor și atât.
Sunt oameni care-și croiesc drum cu compromisuri multe și păstrează în inimă nostalgii nenumărate. Sunt alți oameni care privesc alegerea plecării ca pe o evoluție firească în existența lor și caută în permanență mijloace prin care să-și susțină pozitiv acest drum, fără comparații inutile și neconstructive cu locul de unde au plecat.
Sunt aventurieri și mânioși. Sunt cârcotași și optimiști. Sunt frustrați neîmpăcați și iertători care uită ușor.
Sunt cei care rămân plecați și cei care se întorc. Ba sunt din cei care se întorc și pleacă iar și se întorc din nou și ... niciodată nu-și găsesc pacea stând.
Sunt și din cei cărora viața le este o continuă călătorie și nici vorbă de rădăcini la ei.
Sunt oameni care au câte puțin din toți oamenii descriși mai sus.

E absurd să încerci să generalizezi sau să tragi linii.
Mie însuși termenul de diaspora mi se pare incorect și inadecvat folosit. E un termen prea mic pentru a înghiți întreg oceanul de categorii de români care trăiesc în afara granițelor țării.

Întorcându-mă la mine, vreau să povestesc un pic despre plecarea mea, tocmai pentru că e o perioadă în care răzvrătirea asta a plecare stă pe buzele și în mintea multora.
Și vreau să povestesc nu ca o recomandare: “Plecați, fraților, că se poate!”.
Dimpotrivă, îi avertizez întotdeauna pe cei care-mi solicită opinia că nu e nicidecum o alegere ușoară, ori la îndemână și nici potrivită oricui ca o mănușă.
Nu am cuvinte destule pentru a explică că e bine să rumegi la foc moale o asemenea decizie și să socotești totul pe îndelete, punând în calcul toate elementele ecuației, pe termen lung.

Iar sfatul meu numărul unu este să pleci numai și numai dacă locul spre care mergi este cel care te așteaptă pe tine.

Pornind de la asta, să-mi încep povestea.

Partea I. Plecarea: “De ce-am plecat, de ce-aș mai fi rămas ...”

Când am dat admitere la jurnalistică la începutul anilor ’90, am avut în minte o imagine romanțată și ușor anacronică – ziaristul revoluționar, ziaristul roșu, care își asumă serios rolul de câine de pază al societății, chiar și cu sacrificiul propriului comfort, un fel de Eminescu în mizerie (d’oooh ...), dar capabil să deștepte/miște masele ... :DD
Eh, nu era o viziune echilibrată, știu, dar cred că e ușor de înțeles de ce o adolescentă naivă, provincială visătoare în stil Don Quijotist, gândea așa. Mai cu seamă în contextul de atunci.
Scrisul, mi s-a părut mie, mi-era cel mai bun instrument, cel pe care m-aș fi priceput cel mai bine să-l mânuiesc, pentru a contribui cumva, pozitiv, cu bucățica mea, la tranziția (ah, minunata) țărișoarei mele către ... păi, mai bine, democrație, civilizație, modernitate etc. Ceea ce toată lumea își dorea.

Evident că deșteptarea mi s-a dat urgent odată cu intrarea în presă, iar șocul a fost simțitor.
N-am cedat eu chiar rapid, deși semnale erau destule că, pentru a fi un bun (și folositor societății) jurnalist, e nevoie de mult mai mult decât de ușurință în a pune niște vorbe pe hârtie.

A fost perioada-burete, în care am absorbit – informație, înțelegere, maturitate.
Din păcate rezultatul imediat a fost o imensă dezamăgire – am continuat să iubesc scrisul, nu și presa, prin urmare nici ceea ce ea oglindea, pe toate fațetele (economic, social, politic): haos, mizerie, confuzie, înrăire, dezbinare, colaps moral, derivă generalizată ...

Dar, așa negativ cum pare bilanțul de atunci, experiența mea jurnalistică a fost nu un eșec profesional ci o șansă de dezvoltare personală, de priceput, ca-ntr-un bun și succint rezumat, rotițele sistemului și funcționarea lor, cât de mică sunt pe lângă dimensiunea lor gigantică, sfidătoare (cât atârnă cuvântul meu și cât de liber îl pot exprima), în ce măsură mă potrivesc acolo și-n ce măsură sunt în stare să mă adaptez pentru a mă potrivi.
A fost șansa mea de a pricepe, scurt și cuprinzător, societatea în care trăiam, cu bune, dar mai ales cu rele.
Există o vorbă românească – peștele de la cap se-mpute. Acuma nu vreau s-o enunț ca truism, dar în mare parte a privi capul statului, aflat în categorică putrefacție, pe de o parte, iar pe de alta o populație confuză, împărțită, sărăcită, fără busolă de care să se poată agăța, e nenoroc (îți plângi de milă, alături de ceilalți cu care împarți soarta), deopotrivă cu un mare noroc (decizi că vrei să schimbi ceva măcar pentru tine, dacă pentru ceilalți nu o poți face).

După câțiva ani de presă, am intrat în universul corporatist. Eram deja cinică. Îmi setasem clar obiectivul – plecarea, fuga, dezertarea. Datoria de a apăra societatea nu poate fi realizată atunci când nici măcar pe tine nu te poți proteja de vicisitudinile vremurilor.
Și, cum să spun, mie cinismul nu-mi stă bine. Eu sunt construită pe un schelet de optimism și idealism, aia e pielea în care mă simt bine. Nu-mi priește nici hazul de necaz, nici caterinca ieftină, nici cârcoteala, nici scepticismul crunt, nici măcar resemnarea.

Sunt un om care crede că fiecare are rostul său pe lume. Fiecare a fost turnat în forma sa anume tocmai pentru a se potrivi, ca o minusculă piesă de puzzle, în angrenajul imens al universului din preajmă. Ca să-ți îndeplinești misiunea e necesar, deci, să nu te tocești pe la îmbucăturile esențiale, altfel nu te vei mai îmbina corespunzător și frumos cu piesele lângă care e nevoie să te afli.
Eu nu accept lipsa coloanei vertebrale, nu accept cumpărarea (ieftină încă) de oameni (trupuri, suflete, minți), nu accept slinoșeala, pupincurismul, gudurarea, micimea omenească ca mijloace de supraviețuire.
Alternativa ar fi fost să bag capul în nisip, să mă închid într-o lume mică, formată din cei apropiați (rude, prieteni) și să trăiesc în survival mode, cu simțurile la cele de mai sus adormite, paralizate, atrofiate.
Nu spun că nu se poate, că nu e moral, că e chiar atât de greu.
Știu că sunt și români fericiți care locuiesc chiar în România, fără să fi făcut pact cu diavolul pentru asta.
Îi admir, îi respect, le invidiez calmul cu care nu se lasă doborâți și călcați în picioare de tăvălugul mocirlos pe care l-am descris mai sus.
Foarte posibil ca eu să fiu mai slabă de înger, mai bleagă, mai naivă, mai sperioasă.
Foarte posibil ca majoritatea populației României să fie formată din oameni cumsecade, onești, pașnici, cu bun simț, care tocmai din prea mult bun simț lasă mizeria să se dezlănțuie în politică și media, iar ei continuă să trăiască normalitatea lor cuminte, la casele lor.
Dar de simțit am simțit cum am simțit, instinctual, că m-am alienat, că nu mă potrivesc, că am nevoie, dacă vreau să mă păstrez (nu imaculată dar măcar) curată ca individ și om, să plec, să las tot în urmă și să găsesc un alt loc sub soare, unde să mă pot regăsi, acasă.

Plecarea mea s-a petrecut ușor ușor, câte-un pic, cu pași mărunți, așezat, nu sub imboldul unui moment anume, timp de vreo opt ani de zile, dintre care cinci au fost consumați numai cu procesarea actelor.
A fost o plecare care adesea semăna cu bătutul pasului pe loc, dar a fost o plecare chibzuită, sigură de ne-răzgândeli, categorică, lucidă, fără ură și fără remușcări.
A fost o plecare hotărâtă.

Avanpremiere la Crăciun

Prima dată, Carols by candlelight.
Un obicei minunat australian - vremea permite cântările în aer liber la lăsarea serii, aici ...
Cu toate că, dacă mă gândesc bine, în toți anii din urmă ziua asta n-am prea nimerit-o grozavă ... și sâmbăta asta a fost capricioasă. Dar am avut destul soare după-amiaza, doar mai târziu, când s-au aprins lumânările, a venit și frigul, cred că Moșul aduce pe tălpi zăpada rece a iernii nordice ...

Copiii au rezistat însă eroic, nici n-a fost greu, cu atâtea castele gonflabile pentru sărituri, carusele, vată de zahăr, ferma ambulantă de animăluțe și câte și mai câte, bâlci complet! :)

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

(a se observa piciorul stâng al Mariei!)

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

A fost frumos, la noi în parc, s-a cântat, s-a dansat,



a trecut și Moșul pe-acolo ...

From Carols by candlelight - 5 decembrie

From Carols by candlelight - 5 decembrie

iar eu m-am simțit pur și simplu, acasă.

Apoi, Moș Niculaie s-a lăsat convins să ne viziteze – cu atâtea perechi de pantofiori și săndăluțe (ei, asta da diferență față de emisfera nordică, nu?) frumos aranjate la ușă, ce era să facă? Le-a umplut cu dulciuri și câteva jucărele (eh, mami e adepta cadourilor puține de sărbători și a neîncurajării risipei consumeriste :DD).

From Mos Niculaie

From Mos Niculaie

From Mos Niculaie

M-a impresionat frumusețea unui gest mic, de pitic-atomic-cu-suflet-mare – a împărțit toate bomboanele ei (cu toate că fiecare primise) cu noi, le-a luat și le-a pus pe masă, în dreptul fiecărui membru al familiei, inclusiv al Catrinei! :)

Nici n-am avut internet și nici vreme, așa că urez acum, retroactiv, celor care și-au serbat onomastica duminică, tize și aproximativ-tizi, protejați de același Sfânt, LA MULȚI ANI și să trăiască (nu doar) cu numele!! Vă și le dăruiesc icoana mea de suflet, care a luminat peretele ce adăpostea candela în casa bunicilor mei:

From Blogger Pictures

Iar ieri, a bătut la ușă un alt sol al Moșului, cu un pachet via blogosfera mămicească, de la Madi, Briana și Darius, o surpriză care le-a încântat tare mult pe căprițe.

From Mos Niculaie

From Mos Niculaie

From Mos Niculaie

From Mos Niculaie

From Mos Niculaie

From Mos Niculaie

Mulțumim frumos, dragilor, apreciem gestul vostru de a nu lăsa pe nimeni deoparte și sperăm s-aveți un Crăciun pe măsura dărniciei voastre, să se întoarcă-nspre voi, cu prisos, minunate lucruri!

Jucăria cântăcioasă a Catrinei a avut cel mai mare succes – de altfel un excelent motiv de exersare a noilor achiziții motrice:



Moșul a trecut să preia și de la noi cadoul blogosferic, la începutul săptămânii trecute, sperăm să găsească destinatarii sănătoși și voioși-bucuroși de daruri.

Altfel, încercăm să facem față nimicurilor zilnice și să ne bucurăm de ce-avem bun, în loc să ne amărâm de micile neajunsuri dezorganizatorice și ne-somnorostice, total irelevante și complet trecătoare, ca să știe starea de spirit în care parte a infinitului să încline balanța.

De exemplu, strada noastră e colorată și ea a sărbătoare, în bleu-liliachiul de sezon, o culoare care pe mine mă binedispune și-mi alimentează, sănătos, optimismul din sânge.

From Blogger Pictures

From Blogger Pictures

From Blogger Pictures

From Blogger Pictures

From Blogger Pictures

Imaginea înregistrată de retina emoțională mă face să-mi aduc aminte, cu drag și abia-acum-înțelegere-de-familiaritate, de sloganul agentului imobiliar atunci când am găsit casa “I found my thrill ... On the lavender hill!”. :)

Un cactus, înghesuit în captivitatea unui ghiveci devenit din temporar cam de durată, a înflorit spectaculos, prima oară în ani de zile, că doar așa-i viața cactușilor, rar, dar de calitate, altă bucurie ochiului meu privitor-încântat:

From Blogger Pictures

From Blogger Pictures

Grădinarul din mine, că veni vorba, cum să nu se bucure, când are norocul să pună pe masă, pentru fete, în fiecare dimineață, asta:

From Blogger Pictures

Proaspete, organice, bio, cum le-o fi zicând, din grădina muncită, sărmana, printre picături, dar cu dragoste:

From Blogger Pictures

Normalitatea mea înseamnă că în curând vom culege roșii, ardei, castraveți, vom avea porumb de copt la grătar, prune și piersici, vom face gem și dulcețuri ...

From Blogger Pictures

From Blogger Pictures

From Blogger Pictures

lucruri mărunte mărunte mărunte ... vom trăi, așadar, cuminte, la firul ierbii. Departe de zgomote politice iritante.

M-am gândit mult la normalitate zilele astea, pentru că, din motive independente de voința mea, nu m-am dus să votez (în alb, cum aș fi vrut) și la optimism, și la speranță, și la datorie.
Aș vrea să cred că trăim, eu aici și cei din țară, totuși, în aceeași lume, că există un deget divin care să egalizeze lucrurile în așa fel încât să nu experimentăm discrepanțe prea greu de dus.
Dar mi-e teamă că nu prea mai am argumente în favoarea acestei dorințe-credințe. Mititică, însă, pe fundul cutiei Pandorei, speranța se încăpățânează să supraviețuiască, ceea ce vă doresc și vouă.